„Albizia julibrissin” din București este expusă la Grădina Botanică. Originea și utilizarea sa istorică
În această perioadă, în Grădina Botanică din București încă poate fi admirată Albizia julibrissin, o specie deosebită cunoscută și sub numele de arborele de mătase.
Această prezență exotică oferă bucureștenilor care trec de porțile grădinii o oportunitate inedită de a observa de aproape detaliile botanice fascinante și de a se plimba printr-un decor natural deosebit, chiar în inima Bucureștiului.
Din punct de vedere vizual, arborele de mătase impresionează prin florile sale pufoase în nuanțe fine de roz și alb. Aspectul acestor flori amintește în mod direct de textura extrem de fină a mătăsii, o caracteristică care stă la baza denumirii sale populare. Florile contrastează într-un mod extrem de armonios cu frunzișul bogat și elegant al arborelui, care are un aspect asemănător cu cel al frunzelor de ferigă, conferindu-i plantei o prezență diafană și rafinată.
Deși are origini tropicale, venind din zonele din Asia de Sud-Est, arborele de mătase a fost introdus pe continentul european în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în anul 1749. Nobilul italian care a făcut arborele de mătase cunoscut europenilor, Filippo degli Albizzi, a avut o contribuție la răspândirea plantei, de aici și numele științific al plantei, Albizia.
O curiozitate mai puțin cunoscută este faptul că arborele de mătase face parte din marea familie a mimozelor. Din acest motiv a primit în mod popular denumirea de „copacul adormit”. Acest nume vine de la o particularitate biologică fascinantă a speciei, și anume mișcarea specifică a frunzelor sale. Odată cu lăsarea serii sau chiar înaintea declanșării ploilor, frunzele se îndoaie ușor spre sol, ca și cum arborele s-ar pregăti de somn.
Pe lângă rolul său decorativ, arborele de mătase are și o istorie bogată în ceea ce privește utilizările sale practice. De secole, arborele de mătase este cunoscut pentru întrebuințările sale diverse în medicina tradițională asiatică. În special, florile și scoarța au fost utilizate intens datorită proprietăților lor calmante bine cunoscute de-a lungul generațiilor. În practicile tradiționale, preparatele obținute din flori și, mai cu seamă, din scoarță, erau asociate în mod direct cu îmbunătățirea stării de spirit, ameliorarea stărilor de insomnie și stimularea memoriei pacienților. De asemenea, medicina tradițională folosea extractele obținute din scoarța arborelui și pentru uz extern, acestea fiind aplicate direct pe leziunile pielii pentru a ajuta la vindecare.
