Scheletul copilăriei: Un tablou semnat de Monica Ioniță ilustrează o copilărie furată
La o lecție de anatomie din clasa întâi, care nu era în programa școlară, învățătoarea mă scoate în fața clasei, mă dezbracă, mă întoarce cu spatele, mi-l apleacă în față ca să-mi evidențieze oasele și le arată colegilor mei scheletul uman. Aveam 7 ani.
Aceste cuvinte aparțin Monicăi Ioniță, o tânără din București care face artă din gunoiul altora. Proiectul său, intitulat Extracurricular, abordează rănile lăsate de un sistem educațional în care autoritatea se manifesta prin violență și umilință. Este povestea unei generații crescute de adulți care ar fi trebuit să ofere siguranță, dar care au confundat educația cu pedeapsa și disciplina cu frica.
În școala veche, unde „bătaia era ruptă din rai”, umilința devenise pentru mulți profesori un instrument firesc de formare, iar copiii învățau să supraviețuiască înainte să învețe să crească. „Din acel moment, nu am mai fost la școală decât fizic. Psihic n-am mai copilărit acolo, era o datorie pe care trebuia să o achit până la 18 ani și când m-am eliberat am plecat ca și când nu mai aveam ce vizita acolo”, spune ea.
Lucrarea spune povestea unui copil care și-a continuat anii de școală doar cu trupul, în timp ce sufletul rămăsese captiv în clipa umilinței. Privită de la distanță, asemenea unei păsări care survolează propriul trecut, pictura recompune fragmentele unei copilării întrerupte. Realizat pe un cearceaf vechi și ponosit, tabloul adună simbolurile care au însoțit-o pe Monica în acei ani și încearcă să le dea un sens nou.
„M-am trezit că am uitat tot ce era mai frumos. Că am legat poarta în urma mea nu doar cu sârmă, așa cum ne zicea bunica în fiecare seară, ci cu lacăte pe care vreau să le desfac prin acest desen”, spune ea.
Psihoterapeutul jungian Laurențiu Dincă a explicat simbolistica lucrării. Elementul central al lucrării, intitulată Extracurricular, este un schelet, a cărui postură aplecată îl leagă în mod direct de experiența amintită mai sus, când fetița a fost pusă să se aplece în fața clasei pentru a-și evidenția vertebrele și oasele torsului, spune specialistul.
Dacă ne uităm la simbolistică, osul depășește semnificația sa anatomică. El trimite către ceea ce este mai profund și mai autentic în ființa umană, către structura ei interioară, iar, asemenea sâmburelui dintr-un fruct, reprezintă miezul existenței. Scheletul devine astfel imaginea esenței, atât fizice, cât și spirituale, care pare să părăsească încet curtea bunicilor, spațiul copilăriei, purtând cu sine urmele unei lumi pe care nu o poate uita.
Psihoterapeutul mai sesizează că episodul trăit în copilărie funcționează asemenea unui ritual de inițiere răsturnat, lipsit de orice dimensiune sacră și transformat într-o experiență de dezintegrare sufletească. Tocmai de aceea, suportul pe care este realizat tabloul capătă și mai mult sens, dincolo de reciclare. Este un cearceaf uzat, abandonat și destinat, probabil, aruncării. Odinioară, acesta însoțea somnul și visele oamenilor. Recuperat și transformat în suport artistic, cearceaful primește o nouă funcție, aceea de a păstra și de a face vizibilă memoria unei traume.
